Monitorul cardiac se oprește. Familia plânge. Medicii așteaptă exact 75 de secunde, apoi reîncep procedura. În lumea transplanturilor de organe, „suficient de mort” a devenit o țintă mobilă.
Republicat de: Josh Stylman Brownstone Insitute, 05 august 2025
New York Times tocmai a raportat ceva ce majoritatea oamenilor nu sunt pregătiți să audă: în graba de a extinde transplanturile de organe, echipele de prelevare au început uneori prea devreme. Nu după moarte – înainte ca aceasta să fie pe deplin stabilită.
Acest lucru nu mai este doar jurnalism de investigație – este oficial. În iulie, Departamentul pentru Sănătate și Servicii Umane din SUA a publicat rezultatele unei anchete federale privind sistemul de transplanturi. Cuvintele lor, nu ale mele: „Spitalele au permis ca procesul de prelevare de organe să înceapă atunci când pacienții aveau încă semne de viață, iar acest lucru este îngrozitor”, a declarat secretarul HHS, Robert F. Kennedy, Jr. Raportul federal a constatat că este posibil ca cel puțin 28 de pacienți să nu fi fost morți atunci când a început prelevarea de organe.
Acest lucru se întâmplă în cadrul unui protocol numit ‘donare după moartea circulatorie` (DCD). Este fundamental diferit de practica mai bine stabilită a `donării după moartea cerebrală`, în care pacienții și-au pierdut ireversibil toate funcțiile creierului și sunt ținuți pe aparate doar pentru a-și menține organele functionale. Pacienții cu DCD au încă o anumită activitate cerebrală – sunt pe moarte, dar nu sunt încă morți. Medicii stabilesc că sunt aproape de moarte și că nu își vor reveni, dar aceasta este o decizie medicală, nu o certitudine biologică.
DCD obișnuia să fie rară. Acum reprezintă o parte uriașă și în creștere a transplanturilor. În fiecare zi, 13 persoane mor așteptând organe care nu vor veni niciodată. Această urgență este reală și explică de ce sistemul simte presiunea de a extinde toate căile posibile de donare. Dar salvarea de vieți prin posibilitatea de a le lua prematur, nu este salvarea – este un alt fel de condamnare la moarte.
Aceasta nu este o dezbatere despre faptul dacă transplanturile salvează vieți – ele o fac. Este vorba despre ceva mai fundamental: linia dintre viață și moarte fiind tratată ca o variabilă de programare flexibilă.
Pragul sacru
Moartea a fost dintotdeauna cel mai profund mister al umanității – diferența finală dintre ființă și neființă, conștiință și vid. Medicina modernă a promis precizie: moarte neurologică, stop cardiac, criterii clinice care ar putea marca momentul exact în care o persoană devine doar un corp.
Dar atunci când moartea devine un protocol în loc de o realitate ontologică, se pierde ceva esențial. După cum a susținut filosoful Ivan Illich, atunci când o cultură medicalizează fiecare graniță – nașterea, moartea, chiar și sensul – își pierde capacitatea de a naviga prin aceste distincții fără permisiunea instituțională.
Vorbim despre momentul în care o ființă umană încetează să mai existe ca entitate conștientă și devine, în calculele sistemului, o colecție de părți recoltabile.
Problema merge mai departe decât protocoalele. După cum observă bioeticianul Charles Camosy, medicina contemporană se află „într-un loc jenant din punct de vedere intelectual: medicii și alte persoane care nu s-au gândit la aceste probleme și care nu au practic nicio pregătire în domeniul filosofiei/teologiei serioase își alcătuiesc antropologia morală pe parcurs pentru a obține rezultatul dorit asupra organelor”. Atunci când instituțiile încep să optimizeze principiile fundamentale, ele pierd orice cadru coerent de înțelegere a ceea ce fac de fapt.
Când reflexele devin „fără sens”
Dacă definiția „suficient de mort” devine negociabilă, am pierdut deja terenul. Desemnarea donatorului de pe permisul de conducere reprezintă mai mult decât un consimțământ medical – este un contract spiritual cu privire la ce se întâmplă cu recipientul care ți-a purtat conștiința prin viață.
Un pacient și-a apropiat genunchii de piept în timp ce era pregătit pentru extirparea unui organ, însă personalul medical a respins gestul ca fiind „reflexe fără sens”. În Alabama, Misty Hawkins a fost transportată în sala de operație după ce a fost declarată moartă, dar când chirurgii au făcut prima incizie, i-au găsit inima în mișcare, pieptul ridicându-se și coborând cu „respirații gâfâind”. Au tăiat-o în timp ce era în viață.
Fără sens pentru cine? În acel gest – în acea tragere involuntară spre interior, în acea inimă care bate descoperită prea târziu – se află întrebarea fundamentală: Dacă ceva esențial locuiește încă în acel corp? Dacă granița dintre viață și moarte nu este o linie clară, ci un spațiu liminar pe care îl traversăm prea repede?
Mașina de stimulente
Urmăriți stimulentele, dar urmați și metafizica. Atunci când spitalele sunt evaluate în funcție de „ratele de conversie” – un termen care ar face să roșească atât un vânzător de mașini uzate, cât și un teolog – ele măsoară eficiența cu care transformă oamenii muribunzi în piese de schimb. OPO au contracte federale pe care trebuie să le păstreze, iar performanța lor este evaluată în funcție de randament.
Cifrele spun povestea: donarea după moartea circulatorie s-a triplat de la ordinul executiv al lui Trump din 2019. Aproape 20 % din organe sar acum complet peste lista oficială de așteptare, față de 3 % în 2020. Cincizeci și cinci de lucrători medicali din 19 state au fost martori la cazuri tulburătoare. Numai în Kentucky, anchetatorii federali au găsit 73 de pacienți cu „semne neurologice incompatibile cu donarea de organe” care erau încă pregătiți pentru recoltare.
Atunci când măsurați sistemul în acest fel, „mai mult și mai repede” devine o viziune asupra lumii care redefinește pragul dintre viață și moarte pentru eficiența operațională. Stimulentele care încep să salveze vieți se transformă rapid în cote de producție.
Costul uman
După cum a declarat un tehnician chirurgical pentru New York Times, după ce a văzut un pacient plângând, receptiv, sedat și scos de la suportul vital: „Am simțit că dacă i s-ar fi dat mai mult timp pe ventilator, ar fi putut supraviețui. Am simțit că am participat la uciderea cuiva”. Ulterior, și-a dat demisia, traumatizată de participarea la ceea ce simțea ca o crimă instituțională deghizată în protocol medical.
Riscul nu este ipotetic – este ontologic. Mai întâi, protocolul spune două minute fără puls. Apoi este 75 de secunde. Apoi este „suficient de neresponsiv”. De fiecare dată când reducem câteva secunde din perioada de așteptare, nu doar ajustăm protocoalele medicale, ci redefinim ce înseamnă să fii mort. Tratăm misterul conștiinței ca și cum ar fi o eroare de software care trebuie eliminată prin optimizare.
Aceasta nu este doar o problemă legată de transplanturi – este sistemul de operare al instituțiilor moderne. Am văzut-o în timpul Covid, când definițiile cazurilor de spitalizare variau dramatic în funcție de diferite criterii, generând un număr foarte diferit de cazuri în funcție de parametrii pe care instituțiile alegeau să îi pună în evidență. Am văzut acest lucru în căminele de bătrâni, unde regulile de plată Medicare forțează familiile să aleagă între îngrijirea medicală calificată și serviciile hospice, împingând deciziile de viață și de moarte către rezultatul cel mai convenabil din punct de vedere administrativ. Vedem acest lucru în aprobările farmaceutice, unde calea de aprobare accelerată a FDA a fost criticată pentru aprobarea medicamentelor pe baza unor criterii de substituție, mai degrabă decât a unor beneficii clinice dovedite, cu studii de confirmare adesea întârziate și unele medicamente dovedite ulterior ineficiente.
Erodarea încrederii
Încrederea nu se construiește prin comunicate de presă. Este construită prin onorarea greutății profunde a ceea ce le cerem familiilor să navigheze. Odată ce publicul va crede că această diviziune – această graniță între măsurători și semnificație – ste gestionată cu nonșalanță, nu se va mai înscrie ca donator. În Arkansas, apărătorii donării de organe au intentat deja un proces pentru a bloca o nouă lege care necesită autorizarea familiei chiar și atunci când cineva este un donator înregistrat – un semn că încrederea publicului este deja fracturată.
Fără încredere în sfințenia procesului, sistemul conceput pentru a salva vieți se prăbușește sub greutatea propriilor sale scurtături utilitariste. Acest lucru face ca tuturor să le fie mai rău: persoanelor care ar fi putut primi acele organe, medicilor care urmează regulile, familiilor care ar fi putut alege donarea în circumstanțe care respectau atât dimensiunea clinică, cât și cea metafizică a morții.
Ce relevă acest lucru
Acestea nu sunt probleme care pot fi rezolvate în cadrul sistemului actual, deoarece sistemul actual este problema. Odată ce ați creat instituții care măsoară „ratele de conversie” pentru moartea umană, ați depășit deja o limită care nu poate fi depășită prin reglementare.
O astfel de reverență nu poate fi readusă la existență prin birocratizare. Nu se pot scrie protocoale care să restaureze misterul conștiinței sau să creeze măsurători care să onoreze greutatea metafizică a mortalității. Corupția nu constă în implementare, ci în însăși ideea că această diviziune poate fi standardizată, optimizată și administrată de instituții cu obiective de performanță.
Ceea ce vedem nu este o serie de erori medicale care trebuie corectate, ci dovada unei schimbări civilizaționale care a avut deja loc. Am trecut de la o cultură care aborda mortalitatea cu teamă și incertitudine la una care o tratează ca pe o provocare operațională care trebuie gestionată eficient. Numărătoarea inversă nu este abia la început – suntem deja în plin proces.
Suveranitatea trupului ca suveranitate spirituală
În esența sa, nu este vorba despre știința transplantului. Este vorba despre suveranitatea asupra trupului și sufletului în cel mai vulnerabil moment dintre toate. Legitimitatea aparatului de transplant se bazează în întregime pe convingerea publicului că determinarea mortalității onorează atât realitatea biologică, cât și misterul metafizic – că momentul tranziției este marcat de precizie, consecvență și zero interese personale instituționale.
Fiecare semnătură din registrul donatorilor reprezintă un ultim act de încredere – că medicina va onora viața și moartea cu aceeași venerație, că granița dintre existență și non-existență va fi tratată mai degrabă ca inviolabilă decât ca și convenabilă. Rupeți această încredere și nici un număr de reforme în materie de prelevare nu va rezolva problema lipsei de organe. Aceasta va fi rezolvată prin registre goale și sicrie închise.
Această legitimitate este fragilă deoarece atinge ceva mai profund decât asistența medicală – convingerile noastre fundamentale cu privire la conștiință, identitate și ce înseamnă să fii om. Nu poate fi cumpărată cu PR. Ea poate fi câștigată doar prin transparență, responsabilitate și un angajament neclintit de a onora misterul pe care îl navigăm.
Dacă „suficient de mort” devine o măsură, numărătoarea inversă a început deja – nu doar pentru pacient, ci și pentru încrederea noastră colectivă în capacitatea medicinei de a servi ceva mai presus de propria eficiență. Pentru că, odată ce acceptăm moartea ca pe o decizie managerială mai degrabă decât ca pe o realitate spirituală, nu mai optimizăm doar un cadru – reprogramăm codul moral al civilizației înseși.
Civilizațiile nu supraviețuiesc mult timp atunci când uită ce contează cel mai mult – și atunci când o fac, vine întotdeauna recolta. Mai întâi pentru trup, apoi pentru suflet.
Atunci când sacrul este subordonat programului, nu doar corpurile sunt recoltate.
Republicat din Substack-ul autorului
