Franța rămâne paralizată chiar și după ultima remaniere guvernamentală. Timpul se scurge pentru a consolida finanțele publice înainte ca piețele de obligațiuni să se întoarcă împotriva Parisului.
Sursă: Zerohedge.com; Thomas Kolbe (autor), Tyler Durden, 30 septembrie 2025
Funcția de prim-ministru a devenit o ușă rotativă. În doar trei ani, președintele Emmanuel Macron a trecut prin cinci guverne fără rezultate vizibile. Țara este prinsă într-un șoc politic, un blocaj parlamentar care pare de neînvins.
Apariția hiper-statului
La 9 septembrie, Sébastien Lecornu din Partidul Renașterii al lui Macron a preluat potirul otrăvit de la predecesorul său eșuat, François Bayrou. Ca și cei dinaintea sa, Bayrou a fost distrus de incapacitatea structurală a Franței de a se reforma. Țara susține unul dintre cele mai umflate sisteme de asistență socială din lume, cu cheltuieli publice de 57% din PIB. Acest stat al bunăstării dar suprasolicitat acționează ca un sedativ pentru o societate bazată pe migrație, care a trecut la o gestionare a economiei în stil socialist complet – și care acum nu mai poate găsi o cale de ieșire.
Franța cumpără pace socială cu sume din ce în ce mai mari de bani împrumutați. Strategia lasă găuri adânci în conturile publice și abia ascunde fracturile unei societăți fragmentate, în care conflictul de clasă devine tot mai agresiv și subculturile islamiste înfloresc. Cu noi împrumuturi de 5,6 % din PIB în acest an și o datorie totală de 114 %, Franța se confruntă cu dilema clasică Ponzi: odată ce datoria veche nu mai poate fi transformată în emisiuni noi, întregul sistem se prăbușește.
Piețele se concentrează pe active, nu doar pe ratele datoriilor
Astfel de crize încep, de obicei, cu o pierdere a încrederii – fie ca urmare a eșecului politic, fie ca urmare a constatării faptului că un stat debitor nu dispune de active reale pentru a-și acoperi obligațiile. Mulți comentatori atrag atenția asupra datoriei și mai mari a Americii, însă comparația este înșelătoare. SUA este cea mai mare economie a lumii, independentă din punct de vedere energetic, cu o supremație tehnologică de neegalat. Creșterea viitoare a productivității oferă Washingtonului o marjă de manevră pentru a-și stabiliza datoria. Europa, și în special Franța, nu poate face aceeași afirmație.
Astfel, unul dintre pilonii centrali ai UE se îndreaptă spre o confruntare cu investitorii. Și, ca întotdeauna, Banca Centrală Europeană va fi forțată să intervină ca ultimă linie de apărare pentru a evita colapsul sistemic.
Brigada de pompieri a BCE: „Orice este nevoie”
BCE a dezvoltat o cutie de instrumente formidabilă: achiziții de obligațiuni suverane pe piețele secundare (SMP/OMT), campanii masive de gestionare a presei, injecții de lichidități în bănci și manevre privind rata dobânzii. Oficial, aceste intervenții sunt legate de cerințele de austeritate sau de reformă sub supravegherea UE sau a FMI. În practică, aceste condiții sunt reduse la platitudini. Consolidarea fiscală a devenit o construcție teoretică – o declarație rituală la summituri menită să mascheze realitatea pierderii controlului.
BCE poate, de asemenea, să reducă ratele de politică monetară sau să inunde băncile cu lichidități pe termen scurt pentru a preveni criza creditelor și contagiunea. Dar acest lucru creează o capcană mai adâncă: fiecare intervenție erodează și mai mult stabilitatea monetară și disciplina fiscală. Zona euro supraviețuiește acum doar sub anestezie monetară permanentă.
Lecornu moștenește un potir otrăvit
Din vara anului 2024, Franța este supusă procedurii UE de deficit, alăturându-se altor șase state care încalcă normele de la Maastricht. Dar procedura este fără efect. Nimeni la Bruxelles sau la Paris nu pretinde că vechiul pact de stabilitate mai contează. UE a devenit o uniune a datoriilor. Clasa sa politică presupune că presa tipografică a BCE le va acoperi deficitele pe termen nelimitat.
Strategia de „reformă” a lui Lecornu este aceeași poveste: creșteri de taxe în loc de schimbări structurale. Guvernul intenționează să reducă deficitul de la 5,4% în 2025 la sub 3% până în 2029. Pentru a atinge acest obiectiv, Parisul vizează „economii” de 44-50 de miliarde de euro: 30 de miliarde de euro în limitarea cheltuielilor și 20 de miliarde de euro în noi taxe. Impozitul pe profit, a cărui abrogare era programată, este prelungit până în 2030. Un impozit special va afecta persoanele cu venituri mari (250 000 EUR pentru persoanele singure, 500 000 EUR pentru cupluri). Consumatorii de energie se vor confrunta cu costuri mai mari la electricitate, gaze și călătorii cu avionul. Chiar și corporațiile multinaționale se vor confrunta cu noi supraimpozite.
Aceasta este „consolidarea” în sens european: mai multă extragere de venituri, nu o reformă autentică. Strategia urmărește să obțină calmul social și, în același timp, să liniștească piețele de obligațiuni – un echilibru imposibil.
Piețele semnalează deja probleme
Este îndoielnic dacă Lecornu poate face performanță din punct de vedere politic. Piețele obligațiunilor votează deja. Randamentele franceze pe 10 ani, negative încă din 2020, se situează acum în jurul valorii de 3,57%, cel mai ridicat nivel din ultimul deceniu. Spread-urile față de bondurile germane au ajuns la 75-80 de puncte de bază, de la sub 30 în urmă cu doar câțiva ani. Investitorii văd un risc tot mai mare în hârtiile franceze, o reflectare a haosului fiscal și a paraliziei politice.
Excluzând inflația (oficial ~3%, realist mai mare), zona euro se confruntă acum cu rate reale pozitive după ani de politică zero sau negativă. Acest lucru scoate la iveală zombificarea economiilor sale. Anii de sprijin artificial au făcut ca sectoarele public și cel privat să fie prea slabe pentru a susține datoria în condiții reale de piață.
O economie zombie fără viitor
Modelul zonei euro – control centralizat, datorii nelimitate, intervenție permanentă a BCE – își atinge limita. Franța exemplifică rezultatul: un stat social umflat, o competitivitate în colaps și o povară a datoriei care poate fi rostogolită doar până când piețele spun „destul”.
Nu vă așteptați ca Washingtonul să salveze Europa. Liniile de swap în dolari de la Fed sunt rezervate aliaților-cheie, precum Japonia. Europa nu mai este văzută ca un partener privilegiat, mai ales după Legea serviciilor digitale și Legea piețelor digitale ostile ale Bruxelles-ului. La Washington, Bruxelles-ul pare mai degrabă un petiționar de mâna a doua decât un aliat sistemic.
Lecția este simplă: ignorați riscurile reale suficient de mult timp, treceți peste ele cu morfină monetară și veți garanta o explozie spectaculoasă. Franța pare a fi cel mai probabil punct de declanșare – o criză sistemică care se va răspândi ca un incendiu în întreaga zonă euro.
Despre autor: Thomas Kolbe, un economist german absolvent, a lucrat timp de peste 25 de ani ca jurnalist și producător media pentru clienți din diverse industrii și asociații de afaceri. Ca publicist, se concentrează asupra proceselor economice și observă evenimentele geopolitice din perspectiva piețelor de capital. Publicațiile sale urmează o filozofie care se concentrează pe individ și pe dreptul acestuia la autodeterminare.
